România modernă

O limuzină de ultimă generaţie frânează, cu scârţâit de roţi, la un metru de tine în timp ce te afli la mijlocul trecerii pentru pietoni. Brusc, te trezeşti în România modernă. Amintirile ţi se împrăştie instantaneu, reveriile diurne se volatilizează, gata, ai uitat la ceea ce te gândeai, la planuri de viitor, la prieteni, familie, la ultimul moment de relaxare profundă. La cărţile pe care ai vrea să le reciteşti sau la filmul de demult pe care l-ai văzut încă o dată aseară şi ţi-a îndulcit somnul. Rămâne numai o spaimă udată cu transpiraţie rece, imobilitatea, incapacitatea de a te mai exprima în vreun fel, până şi frica de moarte nu mai poate să capete conţinut.

Telefonul mobil sună în mijlocul zilei şi afli ceva important. Legat de o persoană apropiată sau chiar de tine însuţi. Avântul emoţional se frânge exact pe culmea sa. Eforturile disperate de a-i întreţine ascensiunea sunt absolut zadarnice: "hai măi, nu mai spune chiar aşa? Şi cum s-a întâmplat? Haaaa. Cine mai era de faţă? Zău?! Aşa a zis?!! Băi fenomenal, fantastic, habar nu ai cât mă bucur!! Ia, mai zii. Povesteşte-mi. Câââând? ?? Incredibil!!! Şi ceilalţi ce-au zis?  Ahaaaa... măi, păi era cumva normal da' important este că a ieşit aşa cum ne-am dorit de atâţia ani." Între timp începe să-ţi transpire urechea, intervine o senzaţie de plictiseală şi ceva metalic începe să îţi coclească în creier aşa că propui o întâlnire cât mai degrabă la o cârciumă în Centru. Atunci când totul va fi fiind prea târziu, pentru că deja ai aflat tot ceea ce te interesa. Drept pentru care bunul mesager se transformă într-o persoană plicticoasă, care trage de timp aiurea fără să-ţi furnizeze ceva concret, în timp ce tu trăieşti, ca o hologramă, într-un trecut sau într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Sau atlfel. Trăieşti prezentul la cele mai înalte cote, cu ochii pe nota de plată sau pe atitudinile comesenilor. Până la urmă totul se scufundă într-un protocol băltit, despărţirea are loc în cadrul festiv al unei îmbrătişări stătute, zâmbete şi optimism cu miros de naftalină, vânătoare de taxiuri, fiecare traversează strada în direcţia care îl interesează. Gata. Totul s-a terminat până la următoarea întâlnire, prilejuită de o veste extrem de importantă.

Plictiseală. Pe ecranul monitorului de la calculator ai primit un mail de la o persoană cunoscută, cândva. Inima începe să îţi palpite, curiozitatea ţi se aprinde ca un foc de artificii, poate este cazul să tragi puţin de timp, să savurezi momentul. Deschizi: o tragedie din Burundi transmisă/copiată/forwardată de pe un site specializat. Uimire totală. Perplexitate. Natura umană îţi explodează în interior. Cele mai profunde sentimente, trăiri omeneşti încep să reverbereze ca un dangăt de clopot, aşa că neapărat trebuie să trimiţi mai departe mailul, colegului de la birou de lângă tine, şi să îi strigi peste umăr să îl vizioneze imediat.

După aia vine ziua de salariu cu facturile de plată aferente, boemă în sfârşit, se încheie un ciclu metafizic, metroul îşi reintră în drepturi, la fel şi adevăratele legături inter-personale.

Nu mai îmi aduc aminte prea bine dacă aşa am vrut să trăiesc. Înainte de 1989 am trăit într-o Românie scoasă în afara istoriei, conectată la un timp măsluit. Am citit despre România interbelică şi mi se pare şi astăzi că era o Românie modernă. S-a blocat intersecţia de alături şi cineva claxonează isteric. Nu mai pot să mă concentrez. Sfârşit.

Dragoş Moldovan

Scrie un comentariu

alex andrei
Posts: 2

da
Reply #1 on : Mon May 11, 2009, 00:53:42

---

Pe undeva cred ca toti am pierdut ceva... si acum trebuie sa-l gasim. Undeva cand Romania era, intr-adevar, moderna.
Bun articol